Lectura ca stil de viata!

Fantezie de iarna

Ia un fulg,

decupează-l

şi în interior vei găsi glasul neatins al ninsorilor

din fiece om,

din fiece frunză,

sub stratul greu

si imaculat

al bătrânei Ierni.

Ia un lipici

de bune speranţe

si creează

o Stea sfântă,

împodobită

cu steluţe de gheaţă.

Bate la uşa cuiva

atinge-l cu un colind

şi roşul vieţii îl va trezi din somnul adânc:

„Steaua sus răsare,

ca o taină mare…”

va cânta împreună cu tine

Naşterea Domnului,

Dalba noastră mântuire

de Crăciun.

Iata un citat care m-a impresionat si care este atat de…nonsalant, atat de real!

„Un copil poate oricand sa il invete pe adult trei lucruri> cum sa fie multumit fara motiv, cum sa nu stea locului niciodata si cum sa ceara cu insistenta ceea ce isi doreste” (Paulo Coelho)

Cimitirul din Praga

    de Umberto Eco

Recenzie

          Cimitirul din Praga  – mister şi suspans, iniţiere în subteranele istoriei din trecut şi prezent, o lume fascinantă care absoarbe Cititorul Epiric, într-un proces alchimic, la finalul căruia simte vibraţiile Cititorului Model.

Romanul este o invitaţie deschisă cititorului pentru a pătrunde în labirintul actelor evenimenţiale. Astfel asistăm la intrigile armatelor, guvernelor administraţiei, coborâm în subteranele Parisului, participăm la ritualul liturghiilor negre, descifrăm o parte din tainele legilor masonice şi facem cunoştinţă cu celebra Conspiraţie Mondială Masonică.

În construcţia cărţii se reflectă măiestria de teroretician al literaturii a lui Umberto Eco. În umbra naratorului, autorul pendulează între acţiune şi personaje, dialoghează indirect cu cititorul prin plasarea unor incitante conversaţii, trasează, pe de o parte,  o perspectivă narativă impersonală pentru a reda libertate de mişcare personajelor şi pentru a incita cititorul la decelarea semnificaţiilor textului; pe de altă parte, introduce şi o perspectivă subiectivă prin tehnica jurnalului pentru ca personajul principal să poată fi urmărit îndeaproape. Elementele de paratext (în special titlurile şi subtitlurile) şi cele de intertext (citatele) surprind la tot pasul.

Titlul proiectează un topos al tenebrelor, al cărui efect este sporit de un alt element de paratext, coperta neagră, de o sobrietate rafinată. Cimitirul din Praga este spaţiul propice întâlnirii a douăsprezece personaje misterioase, sinistre, învăluite în mantii întunecate, care urzesc destinele istoriei secolului al XX-lea, iar în fruntea lor se află căpetenia, vocea care coordonează totul. Proiectând documente existente încă din Evul Mediu, Simonini, protagonistul, îşi propune să creeze un nou document care va fi luat drept original, cu scopul de a lupta împotriva Conspiraţiei Mondiale condusă de evrei. El proiectează scena adunării bancherilor evrei din Europa, la 100 de ani, în Cimitirul din Praga pentru a pune la punct planul de distrugere a 265 de milioane de creştini. Într-o manieră spiritistă, cea de-a treisprezecea voce invocă spiritul lui Rabbi Low, o lumină albăstruie se înalţă din mormântul său şi toţi aruncă câte o piatră pe morman, iar lumina se stinge încet. Cei doisprezece dispar în direcţii diferite iar cimitirul îşi recapătă melancolia obişnuită. Acesta este subiectul viitoarelor Protocoale, documente ce includ diferite discursuri: unul pentru ruşi, altul pentru francezi, unul pentru preot, altul pentru socialist. Concepute ca pe nişte foi separate, Protocoalele puteau fi vândute unor cumpărători diferiţi, în funcţie de nevoile fiecăruia.

Jurnalul lui Simonini şi al lui Dalla Piccola, dublul personalităţii sale, reprezintă un element forte în construcţia romanului şi o modalitate de creştere gradată a dozei de suspans. Simonini are diferite tulburări de memorie, scrie în jurnal ce îşi aminteşte iar abatele Dalla Piccola completează şirul evenimenţial cu alte pagini reproduse de el însuşi. Printr-un artificiu de construcţie – introducerea capitolului intitulat Evenimente postume – acţiunea poate fi urmărită de cititor şi după moartea protagonistului. Vocea naratorului şi indirect cea auctorială dezvăluie cititorului destinul Protocoalelor. Astfel, în 1905, în Rusia apare un volum numit Protocoalele Bătrânilor Înţelepţi ai Sionului unde este publicat un text prin care se atestă originalitatea documentelor furate de o femeie de la unul dintre capii cei mai puternici ai Masoneriei de la Sfârşitul adunării secrete a iniţiaţilor, în Franţa. Soarta Protocoalelor este urmărită până în 1939, timp în care este probată falsitatea lor şi este emisă următoarea concluzie: “ Pot fi considerate operele cel mai răspândite în lume după Biblie” (Henri Rollin L’ Apocalypse de notre timp). ele au fost publicate în mai multe limbi.

Istoria Protocoalelor este prezentată prin intermediul unui element suprinzător, inedit – un tabel plasat la sfârşitul romanului şi care este împărţit în trei coloane: capitolul, intriga şi istoria. Tabelul, însoţit de comentariile autorului, element de metatext, este “ pentru cititorii excesivi de rigizi sau nu prea rapizi în judecată. ”

Subtitlul comentariilor, Inutile precizări erudite, probează ironia fină a autorului. Istoricul din postfaţă trasează coordonatele evolutive ale personajului principal Simone Simonini. Istoria şi intriga evidenţiază artificiile de construcţie a romanului, în special în partea realizării jurnalelor , reproduse haotic după tehnica flesh-backului.

În intrigă este redată succesiunea paginilor de jurnal corespunzătoare capitolelor, în ordinea parcursă de cititor. Istoria reconstruieşte succesiunea reală a evenimentelor reevocate şi reconstituite de Simonini sau Dalla Piccola, în diferite momente.

Conţinutul ideatic al romanului este susţinut de un alt element de intertext – ilustraţiile cu citate, de o admirabilă grafică. Ilustraţiile reflectă conotaţiile subtile ale citatului desprins din carte.

Pentru a spori efectul de verosimilitate, Umberto Eco introduce imaginea unei fotocopii a primei ediţii a Protocoalelor Înţelepţilor Sionului, apărute în volumul Grandiosul în infim de Serghei Nilus. Alte elemente, precum datele concrete din jurnal, plasate la rubrica Evenimente postume, urmăresc acelaşi efect.

Postfaţa este urmată de Referinţe iconografice, ceea ce atestă rigurizotatea construirii romanului, în viziunea lui Umberto Eco. Sunt indicate cu minuţiozitate ştiinţifică: numărul paginii unde se găseşte ilustraţia în roman, autorul, numele ilustraţiei, provenienţa acesteia, anul tipăririi.

Finalul este deschis, reconstruindu-se  permanent, în funcţie de imaginaţia fiecărui cititor. Continuarea acţiunii pe firul evolutiv al personajului principal este posibilă si datorită amestecului de pasaje descriptive, fapte narative care distrag atenţia cititorului şi îi stimulează latura creativă. Aceste aspecte sunt subliniate încă din motto – ul de la începutul romanului, care constă într-un inspirit citat din Drumul câinilor de Carlo Tenca.

Aşadar, Cimitirul din Praga rămâne o provocare în urma căreia cititorul se naşte şi autorul moare, în termenii lui Roland Barthes (Roland Barthes, Moartea autorului , 1968 – eseu).

Dincolo de orice, rămâne nădejdea

de Leonard Rotaru, Editura Conta, Piatra-Neamţ, 2011

Este titlul unei cărţi care „nu te lasă rece”; o lucrare a distinsului profesor de limba şi literatura română, Leonard Rotaru din Piatra-Neamţ.

Lucrarea se impune ca model pentru dascălul  nostru în general  şi pentru dascălul de limba şi literatura română, în special.

Câteva enunţuri mi-au  dat de gândit şi aş porni de la aceste rânduri:

„Poate că este momentul schimbării manierei de lucru în şcoală!

Poate că a sosit timpul aplecării asupra sufletului uman mai mult decât până acum!

Poate că a sosit şi momentul întăririi legăturii cu biserica!

Poate că a sosit momentul schimbării politicii educaţionale!”

Învăţământul românesc a trecut prin multe clipe de restrişte. În perioada lui Caragiale, luminaţii se plângeau de lipsa lecturii în rândul maselor, de statutul de „cenuşăreasă” a dascălului român şi de multe lipsuri din şcoala românească. Dar i-au salvat credinţa, perseverenţa, seriozitatea şi abnegaţia faţă de elevi. Şi au mers mai departe cu fruntea sus.

Astăzi ne confruntăm cu aceleaşi probleme. Nimic nou sub soare. Sau poate este… dincolo de toate, o criză percutantă de modele, de valori în rândul educaţilor, o dorinţă din ce în ce mai palidă de a face artă din „meseria” de dascăl şi o tărie din ce în ce mai şubrezită în a fi solidar.

Spre deosebire de educatorii din vremea lui Caragiale, mulţi profesori din vremurile „noi” sunt din ce în ce mai grăbiţi la catedră, mai plictisiţi, lipsiţi de motivaţie şi brăzdaţi de negre frământări existenţiale. Să îi blamăm pentru „pragmatismul” lor? Să le luăm apărarea în virtutea inerţiei şi să încetăm să nu ne mai ne gândim la performanţe şcolare, la rolul educatorului în viaţa educatului?

Mai întâi de toate, fiecare dascăl trebuie să îşi pună câteva întrebări înainte de a lăsa numărul de ani să se adune pentru a forma o carieră: „Cine sunt eu? Ce caut la catedră?” Dacă este sincer cu sine şi descoperă că menirea sa este de a-i educa pe alţii, atunci poate obţine satisfacţii cu elevii. Dacă nu are talent, creativitate pedagogică, atunci trebuie să îşi aleagă alt domeniu. Aşa ar fi onest faţă de sine şi faţă de ceilalţi.

Un pedagog este modelator şi nu distrugător; prin personalitatea sa poate deschide orizonturi în viaţa spirituală a elevului, influenţându-l în vitoarea carieră.

Şi, dincolo de orice, un dascăl adevărat nu trebuie să dispere, ci are datoria să lupte cu încăpăţânare, cu ironie şi umor acid împotriva tuturor intemperiilor, să se gândească la elevi şi la parinţi mai mult decât la propria persoană uneori. Ideal, nu? Dar ca să rezistăm trebuie să ne impunem aceasta cu orice preţ. Să fim buni profesionişti, să fim uniţi şi să ştim să ne cerem drepturile.

Şi dincolo de orice, rămâne nădejdea…

„Presupunând că toate sistemele amintite (care educă – familia, biserica, medicina, arta, învăţământul, chiar şi sistemul politic) şi-ar da mâna în reconstruirea omului într-un sistem al sistemului nu ar mai exista atâta urecheală asupra învăţământului. Nu suntem noi cei de azi, nici dimineaţa, dar nici înserarea. Nu este primul strigăt de chemare la conlucrare şi nici ultimul. Mereu va fi ceva de corectat. Meritul nostru este să ne aducem aminte şi să nădăjduim în puterea educaţiei.

Dincolo de orice, rămâne nădejdea!” (Leonard Rotaru, Dincolo de orice rămâne nădejdea,  Editura Conta, Piatra-Neamţ, 2011, p. 138)

Reverberatiile elementelor primordiale

Intr-o societate percutanta, in care individul se ia la intrecere cu timpul, filozoful Gaston Bachelard ne invita sa ne relaxam spiritul la o plimbare imaginara. Apa, aerul, focul si pamantul, elementele primordiale, contin energii benefice care au declansat imagini materializate si dematerializate, dinamice si statice.

Imaginatia dinamica, efervescenta, antreneaza poetii intr-un flux creativ care aduce la suprafata opere de arta veritabile.

Bachelard ne indeamna „sa ne aplecam peste suprafata timpului care s-a scurs” (Wordsworth), sa privim cerul din noi si din afara noastra si sa ne bucuram de starea de gratie de care suntem cuprinsi cand ne desfatam cu imaginile aeriene.  Onirismul dinamic descris in cartea „Aerul si visele” este declansat de visul zborului. A zbura inseamna a te dematerializa, a „cadea in sus”, a tine un manunchi de sperante si a te elibera de constrangerile telurice pentru a transcende in lumile nevazute ale spiritului. Reveriile aeriene purifica omul, ii produc o stare de veselie, impacare cu sine si cu natura, il fac mai increzator in fortele proprii si ii scot la iveala ce este mai bun in fiinta sa.

Cand citesti „Aerul si visele”, ai in minte o plaja imensa, al carei stapan unic esti tu. Te afli intr-un hamac si te umpli de aroma si racoarea unei dimineti insorite. Simti ca timpul s-a oprit in loc, iti asculti sufletul cum sare sprinten printre randurile scrise, descifrand sensurile ascunse ale imponderabilitatii, ale norilor si ale diafanului.

„Poti vedea bine doar cu inima. Ceea ce este esential ramane invizibil pentru ochi”. (Antoine de Saint-Exupery)

Stiti care-i culmea prostiei?….sa repeti aceleasi greseli si sa te astepti de fiecare data la un alt rezultat……Pilotii orbi, articol publicat de Mircea Eliade, in ziarul Vremea, 1937Imoralitatea clasei conducatoare romanesti, care detine “puterea” politica, de la 1918 incoace, nu este cea mai grava crima a ei. Ca s-a furat ca in codru, ca s-a distrus burghezia nationala, in folosul elementelor alogene, ca s-a napastuit taranimea, ca s-a introdus politicianismul in administratie si invatamant, ca s-au desnationalizat profesiunile libere – toate aceste crime impotriva sigurantei statului si toate aceste atentate contra fiintei neamului nostru ar putea – dupa marea victorie finala – sa fie iertate. Memoria generatiilor viitoare va pastra, cum se cuvine, eforturile si eroismul anilor cumpliti 1916- 1918 – lasand sa se astearna uitarea asupra intunecatei epoci care a urmat unirii tuturor romanilor.Dar cred ca este o crima care nu va putea fi niciodata uitata: acesti aproape douazeci de ani care s-au scurs de la unire. Ani pe care nu numai ca i-am pierdut (si cand vom mai avea inaintea noastra o epoca sigura de pace atat de indelungata?!) – dar i-am folosit cu statornica voluptate, la surparea lenta a statului romanesc modern. Clasa noastra conducatoare, care a avut franele destinului romanesc de la intregire incoace, s-a facut vinovata de cea mai grava tradare care poate infiera o elita politica in fata contemporanilor si in fata istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politica. Nu e vorba de o simpla gainarie politicianista, de un milion sau o suta de milioane furate, de coruptie, bacsisuri, demagogie si santaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui insasi existenta istorica a neamului romanesc: oamenii care ne-au condus si ne conduc nu mai vad.

Intr-una dintre cele mai tragice, mai furtunoase si mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult incercata Europa – luntrea statului nostru este condusa de niste piloti orbi. Acum, cand se pregateste marea lupta dupa care se va sti cine merita sa supravietuiasca si cine isi merita soarta de rob – elita noastra conducatoare isi continua micile sau marile afaceri, micile sau marile batalii electorale, micile sau marile reforme moarte.

Nici nu mai gasesti cuvinte de revolta. Critica, insulta, amenintarea – toate acestea sunt zadarnice. Oamenii acestia sunt invalizi: nu mai vad, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de capetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins.

Istoria cunoaste unele exemple tragice de state infloritoare si puternice, care au pierit in mai putin de o suta de ani, fara ca nimeni sa inteleaga de ce. Oamenii erau tot atat de cumsecade, soldatii tot atat de viteji, femeile tot atat de roditoare, holdele tot atat de bogate. Nu s-a intamplat nici un cataclism intre timp. Si deodata, statele acestea pier, dispar din istorie. In cateva sute de ani dupa aceea, cetatenii fostelor state glorioase isi pierd limba, credintele, obiceiurile – si sunt inghititi de popoare vecine.

Luntrea condusa de pilotii orbi se lovise de stanca finala. Nimeni n-a inteles ce se intampla, dregatorii faceau politica, negutatorii isi vedeau de afaceri, tinerii de dragoste si taranii de ogorul lor. Numai istoria stia ca nu va mai duce multa vreme povara acestui starv in descompunere, neamul acesta care are toate insusirile in afara de cea capitala: instinctul statal.

Crima elitelor conducatoare romanesti consta in pierderea acestui instinct si in infioratoarea lor inconstienta, in incapatanarea cu care isi apara “puterea”. Au fost elite romanesti care s-au sacrificat de buna voie, si-au semnat cu mana lor actul de deces, numai pentru a nu se impotrivi istoriei, numai pentru a nu se pune in calea destinului acestui neam. Clasa conducatorilor nostri politici, departe de a dovedi aceasta resemnare, intr-un ceas atat de tragic pentru istoria lumii – face tot ce-i sta in putinta ca sa-si prelungeasca puterea. Ei nu gandesc la altceva decat la milioanele pe care le mai pot agonisi, la ambitiile pe care si le mai pot satisface, la orgiile pe care le mai pot repeta. Si nu in aceste cateva miliarde risipite si cateva mii de constiinte ucise sta marea lor crima, ci in faptul ca macar acum, cand inca mai este timp, nu inteleg sa se resemneze. […]

Stiu foarte bine ca evreii vor tipa ca sunt antisemit, iar democratii ca sunt huligan sau fascist. Stiu foarte bine ca unii imi vor spune ca “administratia” e proasta – iar altii imi vor aminti tratatele de pace, clauzele minoritatilor. Ca si cand aceleasi tratate l-au putut impiedica pe Kemal Pasa sa rezolve problema minoritatilor, macelarind 100.000 de greci in Anatolia. Ca si cand iugoslavii si bulgarii s-au gandit la tratate, cand au inchis scolile si bisericile romanesti, deznationalizand cate zece sate pe an. Ca si cand ungurii nu si-au permis sa persecute fatis, cu inchisoarea, chiar satele germane, ca sa nu mai vorbesc de celelalte. Ca si cand cehii au sovait sa paralizeze, pana la sugrumare, minoritatea germana!

Cred ca suntem singura tara din lume care respecta tratatele minoritatilor, incurajand orice cucerire de-a lor, preamarindu-le cultura si ajutandu-le sa-si creeze un stat in stat. Si asta nu numai din bunatate sau prostie. Ci pur si simplu pentru ca patura conducatoare nu mai stie ce inseamna un stat, nu mai vede.

Pe mine nu ma supara cand aud evreii tipand: “antisemitism”, “Fascism”, “hitlerism”! Oamenii acestia, care sunt oameni vii si clarvazatori, isi apara primatul economic si politic, pe care l-au dobandit cu atata truda, risipind atata inteligenta si atatea miliarde. Ar fi absurd sa te astepti ca evreii sa se resemneze de a fi o minoritate, cu anumite drepturi si cu foarte multe obligatii – dupa ce au gustat din mierea puterii si au cucerit atatea posturi de comanda. Evreii lupta din rasputeri sa-si mentina deocamdata pozitiile lor, in asteptarea unei viitoare ofensive – si, in ceea ce ma priveste, eu le inteleg lupta si le admir vitalitatea, tenacitatea, geniul.

Tristetea si spaima mea isi au, insa, izvorul in alta parte. Pilotii orbi! Clasa aceasta conducatoare, mai mult sau mai putin romaneasca, politicianizata pana in maduva oaselor – care asteapta pur si simplu sa treaca ziua, sa vina noaptea, sa auda un cantec nou, sa joace un joc nou, sa rezolve alte hartii, sa faca alte legi. Acelasi si acelasi lucru, ca si cand am trai intr-o societate pe actiuni, ca si cand am avea inaintea noastra o suta de ani de pace, ca si cand vecinii nostri ne-ar fi frati, iar restul Europei unchi si nasi. Iar daca le spui ca pe Bucegi nu mai auzi romaneste, ca in Maramures, Bucovina si Basarabia se vorbeste idis, ca pier satele romanesti, ca se schimba fata oraselor – ei te socotesc in slujba nemtilor sau te asigura ca au facut legi de protectia muncii nationale.

Sunt unii, buni “patrioti”, care se bat cu pumnul in piept si-ti amintesc ca romanul in veci nu piere, ca au trecut pe aici neamuri barbare etc. Uitand, saracii ca in Evul Mediu romanii se hraneau cu grau si peste si nu cunosteau nici pelagra, nici sifilisul, nici alcoolismul. Uitand ca blestemul a inceput sa apese neamul nostru, odata cu introducerea secarei (la sfarsitul Evului Mediu), care a luat pretutindeni locul graului. Au venit apoi fanariotii care au introdus porumbul – slabind considerabil rezistenta taranilor. Blestemele s-au tinut apoi lant. Malaiul a adus pelagra, evreii au adus alcoolismul (in Moldova se bea, pana in secolul XVI, bere), austriecii in Ardeal si “cultura” in Principate au adus sifilisul. Pilotii orbi au intervenit si aici, cu imensa lor putere politica si administrativa.

Toata Muntenia si Moldova de jos se hraneau iarna cu peste sarat; carutele incepeau sa colinde Baraganul, indata ce se culegea porumbul si pestele acela sarat, uscat cum era, alcatuia totusi o hrana substantiala. Pilotii orbi au creat, insa, trustul pestelui. Nu e atat de grav faptul ca la Braila costa 60-100 lei kilogramul de peste (in loc sa coste 5 lei), ca putrezesc vagoane intregi cu peste ca sa nu scada pretul, ca in loc sa se recolteze 80 de vagoane pe zi din lacurile din jurul Brailei se recolteaza numai 5 vagoane si se vinde numai unul (restul putrezeste), grav e ca taranul nu mai mananca, de vreo 10 ani, peste sarat. Si acum, cand populatia de pe malul Dunarii e secerata de malarie, guvernul cheltuieste (vorba vine) zeci de milioane cu medicamente, uitand ca un neam nu se regenereaza cu chinina si aspirina, ci printr-o hrana substantiala.

Nu mai vorbiti, deci, de cele sapte inimi in pieptul de arama al romanului. Sarmanul roman lupta ca sa-si pastreze macar o inima obosita, care bate tot mai rar si tot mai stins. Adevarul e acesta: neamul romanesc nu mai are rezistenta sa legendara, de acum cateva veacuri. In Moldova si in Basarabia cad, chiar de la cele dintai lupte cu un element etnic bine hranit, care mananca grau, peste, fructe si care bea vin in loc de tuica.

Noi n-am inteles nici astazi ca romanul nu rezista bauturilor alcoolice, ca francezul sau rusul bunaoara. Ne laudam ca “tinem la bautura”, iar gloria aceasta nu numai ca e ridicula, dar e in acelasi timp falsa. Alcoolismul sterilizeaza legiuni intregi si ne imbecilizeaza cu o rapiditate care ar trebui sa ne dea de gandit.

…Dar pilotii orbi stau surazatori la carma, ca si cand nimic nu s-ar intampla. Si acesti oameni, conducatori ai unui popor glorios, sunt oameni cumsecade, sunt uneori oameni de buna-credinta si cu bunavointa; numai ca, asa orbi cum sunt, lipsiti de singurul instinct care conteaza in ceasul de fata – instinctul statal – nu vad suvoaiele slave scurgandu-se din sat in sat, cucerind pas cu pas tot mai mult pamant romanesc; nu aud vaietele claselor care se sting, burghezia si meseriile care dispar lasand locul altor neamuri… Nu simt ca s-au schimbat unele lucruri in aceasta tara, care pe alocuri nici nu mai pare romaneasca.

Uneori, cand sunt bine dispusi, iti spun ca n-are importanta numarul evreilor, caci sunt oameni muncitori si inteligenti si, daca fac avere, averile lor raman tot in tara. Daca asa stau lucrurile, nu vad de ce n-am coloniza tara cu englezi, caci si ei sunt muncitori si inteligenti. Dar un neam in care o clasa conducatoare gandeste astfel, si-ti vorbeste despre calitatile unor oameni straini – nu mai are mult de trait. El, ca neam, nu mai are insa dreptul sa se masoare cu istoria…

Ca pilotii orbi s-au facut sau nu unelte in mana strainilor – putin intereseaza deocamdata. Singurul lucru care intereseaza este faptul ca nici un om politic roman, de la 1918 incoace, n-a stiut si nu stie ce inseamna un stat. Si asta e destul ca sa incepi sa plangi.

Iubirea e tot ce dorim, iar in final e tot ce-am avut !

„Mergeţi cu bine, cu sanatate, in vremurile care vor veni!” (urare getica straveche)

Învingatorul este întotdeauna singur

de Paulo Coelho

Bucureşti, Editura Humanitas, 2009

-recenzie-

Învingătorul este întotdeauna singur– o carte a zilelor noastre, în care Paulo Coelho surprinde cu tenacitate  atât profilul Superclasei orgolioase, gata să concureze cu sine până la autodistrugere şi resemnare în snobism, cât şi profilul individului ambiţios, care accede în societate dar este orbit, în final, de lumea glamourului, a celebrităţii şi a faimei. Ascensiunea în jos (Gaston Bachelard, Aerul şi visele, Editura Univers, Bucureşti, 1997) a patru personaje emblematice – Igor, Ewa, Hamid şi Gabriela– este urmărită din perspectiva subiectivă a autorului pe tot parcursul cărţii.

Igor, milionar rus, proprietar şi preşedinte de succes al unei companii telefonice de succes din Rusia, se va prabuşi treptat din cauza obsesiei pentru munca sa, îşi va pierde soţia în braţele lui Hamid Hussein. În numele iubirii crede că este permis orice, chiar şi crima, şi omoară oameni pentru a-i absovi de suferinţă şi pentru a o redobândi pe femeia iubită, Ewa.

Ewa, soţia lui Igor, se înstrăinează treptat de acesta, simţindu-se neglijată, neînţeleasă şi sacrificată în numele muncii asidue şi a succesului copleşitor. Căsătorită cu Hamid Hussein, Ewa se înstrăinează şi de acesta, trăieşte drama femeii care îşi doreşte normalitatea într-o lume complicată a faimei, dominată numai de orgolii.

Hamid Hussein, unul dintre cei mai mari creatori de modă pe plan internaţional, originar din Orientul Apropiat, sfârşeşte în capcana sistemului pe care încerca să îl foloseasca în favoarea sa.

Gabriela, actriţă cu o experienţă respectabilă, îşi joacă şansa vieţii, aceea de a fi într-un film partenera actorului Gibson. Este convinsă că celebritatea este suprema împlinire a unui actor şi că merită orice sacrificiu în acest scop.

Finalul nu pare surprinzător; personajele care au amplificat trauma sufletească a lui Igor, Ewa şi Hamid, vor fi ucise de către Răul Absolut. Uciderea este echivalentă cu razbunarea, dar şi cu săvârşirea unui act de justiţie. Conştientizând că a pierdut-o sufleteşte pe Ewa pentru totdeauna, Igor îşi duce misiunea până la capăt. Din această perspectivă se simte un invingător. Monologul lui Igor din final este uşor în antiteză cu titlul cărţii, prin negaţie: „Da, a învins. Dar învingătorul nu e singur” – Învingătorul este întotdeauna singur. Igor este un aparent învingător, de fapt este un damnat vegheat de una dintre victimele sale în numele iubirii. Replica din monolog – „Coşmarurile au luat sfârşit” –nu pare definitivă în evoluţia magnatului rus. S-ar putea continua: „dar vor urma şi altele (coşmaruri)”.

Cartea are succes, deoarece prezintă realităţi din lumea zilelor noastre: a filmului, a modei, a oamenilor din Superclasă. Astfel, cititorul află multe detalii picante, dureros de adevărate din lumea celor care manipulează visurile şi „fac jocurile”. De asemenea, se adresează cititorului de pretutindeni, care se regăseşte în acţiune, are un limbaj accesibil, cuvintele folosindu-se mai mult cu sens denotativ, stilul este simplu, realist, fără multe artificii literare, dar captivant.

Acest roman este plăcut atât prin ilustraţia clasică a copertei, în combinaţie cromatică de roşu-negru, dând o notă enigmatică şi sobră, cât şi prin conţinutul fascinant.

Timpul zăpezilor

de Elena Călăpăreanu

Iată o carte subţirică, ce îţi deschide o poartă a Raiului spre vremuri  imemoriabile, tocmai în ţinutul cu deal şi podiş al Comunei Poduri, judeţul Bacău, mai precis, în satul Valea Şoşii. Evocarea atmosferei bucolice din anii 1920, 1930, cu portrete de oameni simpli,cu suflet de aur, dascăli care au luminat atâtea generaţii, prezentarea sistemului de învăţământ atât din anii amintiţi cât şi din prezent, imaginea scumpă a familiei în care autoarea este un punct focalizator, amintirea prietenilor dragi şi a locurilor natale, toate alcătuiesc o incursiune în spaţiul şi timpul vieţii autoarei nonagenare. Învăţătoare destoinică, autoarea ne împărtăşeşte din experienţa proprie: niciun elev nu este rău sau slab la învăţătură, needucabil, fiecare are ceva bun care trebuie descoperit şi stimulat de dascăl. Şi aceasta este menirea adevăratului dascăl!

Timpul zăpezilor nu s-a oprit. Autoarea se bucură de fiecare dimineaţă, este recunoscătoare lui Dumnezeu că „poate îmbrăţişa cu privirea minunile din jur” iar locul natal, Valea Şoşii va rămâne „esenţa vieţii” şi pentru alţi oameni.

Această carte cu aer monografic merită citită, măcar din curiozitatea de a cunoaşte mai bine profiluri caracteriologice, obiceiuri, tradiţii din alte timpuri şi de a şti că în ţara aceasta sunt locuri pitoreşti, în care trupul şi sufletul se descătuşează. Contemplarea unor asemenea locuri dau naştere la numeroase creaţii artistice care ne bucură.

Am citit cartea „Nemurirea” de Milan Kundera si, dincolo de textul plin de transparente, asemenea unei acuarele, o intrebare a ramas suspendata in compartimentul ascuns: isi doresc toti oamenii, in subconstient sa fie nemuritori si cum ar atinge ei aceasta stare?

De mica imi imaginam ca esenta omului pe pamant este sa faca ceva extraordinar in viata sa pentru a deveni cunoscut, pentru a ramane in posteritate. Simplul gand ca nu as fi putut transcende la nemurire ma facea sa vad toti oamenii aruncati intr-o groapa imensa, vanitas vanitatum.  Asadar, tindeam spre „marea nemurire” (Kundera), a oamenilor care raman „vii” in amintirea celor care nu i-au cunoscut personal.

Putem sa ne multumim, la urma urmei, si cu „mica nemurire” (Kundera), a oamenilor obisnuititi ce raman in amintirea celor care i-au cunoscut. Cred ca acest tip de nemurire tine de destinul omenirii, in general: sa „traiesti” prin faptele tale, prin urmasii tai iar „marea nemurire” tine de individual, este starea celor „alesi”, inzestrati, mai mult decat altii, cu o farama de geniu. Dar omul, prin definite este supus efemeritatii si tocmai lupta pentru atingerea unui ideal il face nemuritor, acesta continua, acerba dorinta de accedere catre un plan sacru. Asadar, incercarea permanenta de „a fi eul tau”, de a te impaca temporar cu angoasele si defectele, in speranta de a le anihila reprezinta „un gest al nazuintei spre nemurire”, o treapta de initiere pentru Nemurirea de dincolo de moarte.

Dar voi, dragi cititori de blog, ce parere aveti despre romanele lui Kundera si despre nemurire?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s